Neagu DjuvaraCetățean de Onoare

Neagu Djuvara, istoric, diplomat, filozof, jurnalist și romancier român a trecut  recent pragul a o sută de ani de viață încărcați de înțelepciune, dăruire, har, dar și pasiune contestatară și verb de temut. Pe data de 11 octombrie 2016, Consiliul Local Iași a aprobat propunerea primarului Mihai Chirica privind acordarea titlului de Cetățean de Onoare al Municipiului Iași domnului Neagu Djuvara

Aflați în următoarele rânduri mai multe amănunte despre personalitatea lui Neagu Djuvara:

S-a născut într-o familie aristocrată de origine aromână, așezată în țările române la sfârșitul secolului al XVIII-lea, care a dat mulți oameni politici, diplomați și universitari de prestigiu. Neagu Djuvara și-a făcut studiile la Paris, licențiat în litere la Sorbona (istorie, 1937) și doctor în drept (Paris, 1940). A luat parte la campania din Basarabia și Transnistria ca elev-ofițer de rezervă (iunie - noiembrie 1941), fiind rănit aproape de Odesa. Implicat în procesele politice din toamna lui 1947, hotărăște să rămână în exil, militând până în 1961 în diverse organizații ale exilului românesc (secretar general al Comitetului de Asistență a Refugiaților Români, la Paris; ziaristică; Radio Europa Liberă; secretar general al Fundației Universitare „Carol I”). În 1961, pleacă în Africa, în Republica Niger, unde va sta douăzeci și trei de ani în calitate de consilier diplomatic și juridic al Ministerului nigerian al Afacerilor Străine și, concomitent, profesor de drept internațional și de istorie economică, la Universitatea din Niamey. Între timp, reluase studiile de filosofie la Sorbona. În mai 1972, obține doctoratul de stat (docența) la Sorbona cu o teză de filosofie a istoriei, sub conducerea cunoscutului sociolog și filozof Raymond Aron; mai târziu, obține și o diplomă a prestigiosului Institut național de limbi și civilizații orientale de la Paris (INALCO). Din 1984 este secretar general al Casei Românești de la Paris, până după decembrie 1989, când se întoarce în țară. Din 1991 în 1998 este profesor - asociat la Universitatea din București. E membru de onoare al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași și al Institutului de Istorie „N. Iorga” din București.

Neagu Djuvara a publicat în principal despre istoria României și a poporului român. O bună parte din cărțile sale se referă la filosofia istoriei, concentrându-se în jurul problemei obiectivității istoriei și istoriografiei. Djuvara este un susținător al continuării cercetărilor referitoare la istoria românilor, punând la îndoială calitatea cercetării din perioadele interbelică și comunistă, afirmând că anumite părți ale istoriei au fost accentuate sau suprimate pentru a deservi scopuri politice. Ipotezele lansate de Djuvara atrag deseori controverse și sunt văzute ca subminând identitatea națională română, cum este de pildă teoria că nobilimea din formațiunile statale medievale românești ar fi fost de origine cumană.

Neagu Djuvara a analizat în multe dintre cărțile sale relațiile pe care România le-a avut cu Europa, plasând-o politic și cultural "între orient și occident”. caracterizând-o ca fiind "ultima [țară] intrată în ceea ce se numește Concertul European", referindu-se nu atât la aderarea României la Uniunea Europeană din 2007 cât la orientarea politică a țării către un model politic și cultural de natură occidentală..

Este de asemenea un critic al unei atitudini excesiv de favorabilă occidentului în cadrul politicii românești, sugerând că societatea și cultura române nu pot fi clasificate ca occidentale, oferind ca argumente credința ortodoxă, prezența multor elemente nelatinești în limba română modernă precum și istoria ultimelor veacuri.

Deși unele dintre teoriile sale sunt neacceptate de majoritatea istoricilor români, Neagu Djuvara rămâne unul dintre cei mai importanți istorici români ai secolului XX, încurajând în general o atitudine critică asupra istoriei românilor și a istoriei în general. Opiniile sale legate de glorificarea istoriei naționale au atras la rândul lor critici din partea unor figuri politice naționaliste în România, fiind catalogate ca "antiromânești" și o influență nefavorabilă asupra percepției de sine la români și a românilor în afara granițelor țării. 

A fost decorat cu Marea Cruce a Ordinul național „Serviciul Credincios” și cu „Ordre des Arts et des Lettres” în grad de Ofițer. În 2016 i s-a conferit Ordinul național „Steaua României” în grad de Cavaler.

 

Gabriel Liiceanu:  Cele trei vieți ale lui Neagu Djuvara

„Toată viaţa mea este o viaţă romantică“, mărturisește Djuvara într-un interviu. Și cum să nu fie romantică – dacă nu de-a dreptul picarescă – o viață în care decorul se schimbă la câțiva ani o dată? Care are, în miezul ei,  neașezarea ca regulă, sau un șir nesfârșit de prea multe așezări trecătoare? Amintirile pe care le scrie în jurul vârstei de 85 de ani sunt ale unui „pribeag” (Amintiri din pribegie, 2002) care-și începe periplul pe harta Europei (și mai târziu a Africii) la scurtă vreme de la naștere: București, Sankt-Petersburg, Montreux, Bruxelles, București, Sinaia, Nisa, Paris, București, Odessa, București, Lisabona, Stockholm, Paris, Niamey, Atena, Paris, București... Și, așa cum îi stă bine unui adevărat pribeag, merită observat că, niciodată într-o sută de ani, Djuvara nu a locuit într-o casă a lui. 

La fel de imprevizibile și schimbătoare îi sunt și preocupările: elev la Sinaia (1924 – 1927), apoi la Nisa (1928 – 1934) „printre corsicani, regi afgani și sultani”, licențiat în istorie la Paris (1937), și apoi doctor în drept (1940), elev-ofițer în rezervă și artilerist pe frontul de Est (1941-1943), angajat la Ministerul de Externe la Direcția Cifrului (1943), secretar de legație la Stockholm (1944 – 1947), „activist” în exilul românesc (1948 – 1960), jurnalist la „Europa Liberă” (1961), consilier diplomatic și juridic al Președintelui Republicii Niger și profesor de drept internațional la Univesitatea din Niamey (1961 – 1984), doctor în istorie la Sorbona (1972), din nou activ în exilul parizian (1984 – 1989), licențiat al Institutului de Limbi și Civilizații Orientale de la Paris (1988), profesor-asociat de istorie la Universitatea din București (1991 – 1997), în sfârșit, unul dintre cei mai îndrăgiți intelectuali ai României de după 1990. 

Acestea sunt cele trei vieți ale lui Neagu Djuvara. Cea franceză, cea africană, cea românească: separate și împletite deopotrivă, trimițând la un final neașteptat, care este totodată un nou început, survenit la o vârstă când oamenii, îndeobște, se pregătesc de hibernare și de ieșirea din viață. Iar dacă partea finală pare să fie împlinirea („până atunci viața mea fusese o uriașă paranteză”), atunci ce lucru nemaipomenit o viață care începe cu adevărat în clipa în care părea că sfârșește! Acesta e miracolul vieții lui Neagu Djuvara: cel ar revenirii în țara lui după o absență de 45 de ani, când, întrebându-se și întrebat fiind ce mai caută aici după atâta amar de vreme, a răspuns pe un ton cu inflexiuni evanghelice: „Am venit ca să ofer, nu ca să primesc”. 

Când a revenit, nimeni nu-l mai știa. Cazul lui este unic și reprezintă cea mai surprinzătoare formă de întoarcere din cultura română. Toți marii exilați ai României au plecat fără să se mai întoarcă. Și toți au devenit mari în exil. Toți și-au împlinit destinul în afara țării. Nici unul nu și-a închis, întorcându-se, bucla vieții. Pe Djuvara însă destinul îl aștepta acasă. Este singurul dintre cei plecați care a cunoscut împlinirea nu în exil, ci după revenirea din el, și asta într-o perioadă a vieții care s-a întins între 75 și 100 de ani. Despre această a treia viață a lui, despre tresărirea ei finală care a durat un sfert de veac, singura pe care, cunoscându-l, am cunoscut-o nemijlocit, vreau să vorbesc în cele ce urmează.

În 1990 știam foarte puțin despre Neagu Djuvara și puținul acesta îl aflasem la Paris de la Monica Lovinesu și Virgil Ierunca sub forme anecdotice. Imaginea lui nu era în ochii mei nicidecum a unui autor (teza doctorală în istorie, pe care i-o condusese Raymond Aron și care apăruse în 1975 sub titlul Civilisations et lois historiques. Essai d’étude comparée des civilisations la Mouton, Paris–Haga, avusese un circuit strict academic), ci a unui straniu gentleman cu origini boierești, absorbit peste două decenii în aparatul diplomatic al unei țări africane. Or, lucrul ăsta nu mă „intersecta” nicicum. Un personaj, mi-am zis, pe care n-aveam să-l întâlnesc pesemne niciodată pe cărările vieții mele. Scurtă vreme după revenirea în țară, Neagu Djuvara m-a căutat cu gândul să-mi propună traducerea în română a unei cărți care îi apăruse la Paris în 1989: Le pays roumain entre Orient et Occident. 

Începutul anilor '90 a fost, cultural vorbind, epoca marilor recuperări editoriale care a urmat celor 45 de ani de cenzură comunistă. La Humanitas se publicau acum în sute de mii de exemplare cărți despre Gulag, volumele lui Cioran și Eliade, titlurile domeniilor interzise până mai ieri (religii, politologie, literatura disidentă a Estului), memoriile oamenilor politici, convorbiri cu regele Mihai I... Cartea lui Neagu Djuvara acoperea prima jumătate a secolului al XIX-lea și descria descoperirea pasionată a civilizației occidentale în Țările Române în epoca turco-fanariotă. Ea nu se înscria atunci în urgența recuperărilor. Nu erau semne că interesul publicului ar fi mers în direcția aceea. În plus, cartea era cam groasă, mergând, cu note cu tot, spre șase sute de pagini standard. Mi-amintesc că, inhibat de perspectivele investiției într-o carte greu vandabilă, l-am rugat pe autor să elimine cam un sfert din ea. A făcut-o într-o oarecare măsură, dar lucrul nu i-a căzut bine deloc și mai târziu, când relația dintre noi a devenit una plină de afecțiune, nu a scăpat nici un prilej, la nici o lansare a unui nou titlu, să povestească în public cum îl „chinuisem” eu „la început”. 

Apoi s-a produs revelația. Irina Nicolau i-a cerut lui Neagu Djuvara, în cadrul unui proiect al Muzeului Țăranului Român, având, prima, intuiția geniului personajului, să povestească pe casete audio o istorie a românilor pe înțelesul tuturor. Casetele au fost apoi transcrise pentru tipar și așa a luat naștere cel mai limpede, prietenos și „adevărat” compendiu al istoriei românilor din câte s-au scris în istoriografia noastră: O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri (Humanitas, 1999). Tirajul ei se apropie astăzi de 100.000 de exemplare. După Istorie și mit în conștiința românească (1997) a lui Lucian Boia, cartea lui Djuvara venea să elibereze scrierea istoriei noastre de toate „minciunile necesare”, de mitul purității daco-romane a poporului român pe care se sprijinise istoriografia noastră dispusă să slujească mereu, manipulând istoria, un regim politic sau altul. „Ca toate ţările din Europa, suntem un amestec extraordinar. De ce să tăinuim lucrul ăsta când toate ţările europene, după Imperiul Roman, au fost create de barbari?” De la adevăr nu se poate abate nici o știință, istoria cu atât mai puțin, în măsura în care ea este cunoaștere de sine a unui popor. De ce atunci să ne cunoaștem așa cum nu eram? Onestitatea intelectuală nu poate fi subordonată niciodată „intereselor patriotice”. „Nimic nu serveşte mai bine ţara decât cunoaşterea (sau recunoaşterea) adevărului, pe cât putem noi, oamenii, să-l desluşim (...) Nu se răspunde în istorie unei minciuni cu altă minciună. Singurul răspuns valabil este o totală cinste intelectuală. Numai astfel ne vom impune ştiinţei internaţionale şi ne vom putea lua locul ce ni se cuvine în Europa şi în lume.” Dintr-odată, dintr-un cor al minciunilor inerțiale, se desprindea o voce: cineva propunea ca unică regulă de conduită exigența adevărului. 

Dar nu e ușor să faci ca adevărul să intre în lume. El trebuie să pătrundă nu numai în mințile, ci și în sufletele oamenilor, iar ca să ajungă acolo el trebuie îmbrăcat în haine ușoare, colorate, atrăgătoare, trebuie făcut seducător. Neagu Djuvara s-a definit de la bun început, scriind istorie, ca un „povestaș”. Nu i-a fost rușine să facă din istorie o „disciplină de consum”. Numai așa putea fi restabilit adevărul evenimentelor în mințile mințite ale oamenilor. Scrierea neapretată a istoriei devenea în felul acesta o sarcină civică. Odată cu apariția lui Djuvara, soarta discursului istoric tradițional – plicticos, cenușiu, incapabil să deslușească un sens al evenimentelor sau să facă datele să vorbească – s-a schimbat definitiv. Locul plictisului infinit l-a luat tonul sincerității, al firescului, al căldurii celui pasionat de povestea pe care are s-o spună. În balta stătută și mincinoasă a ceea ce se numise „istorie” vreme de decenii apărea dintr-odată patosul adevărului și al inteligenței. După cum deopotrivă apărea, rostită radical, cu o voluptate a provocării, antifraza permanentă la moda noului terorism intelectual, cel al „corectitudinii politice”. 

Toate cărțile lui Djuvara, odată apărute, au beneficiat de prezența în carne și oase a autorului lor. De formidabila lui oralitate, de dezinvoltura și de umorul lui, de contaminanta lui vioiciune, de dicția sa splendidă, de aspectul de dandy căzut din altă lume, de profilul său de efigie, de privirea verde-tăioasă. Nici un autor român apărut după 1990 nu a reușit să cucerească „masele de cititori” în felul acesta. Lansările cărților lui Djuvara au fost, toate, spectacole magnifice, la care oamenii veneau cu o oră înainte ca să găsească un loc cât mai în față. Ceea ce emana din cei strânși cu sutele să-l vadă și să-l audă (la saloanele de carte erau poate mii) era o iubire adorativă; frumoasă și curată, neavând nimic de submisie, izvorâtă pur și simplu din nevoia oamenilor de a se privi și recunoaște într-un personaj uman aparținând, prin înfățișare, vorbă și port, unei specii mai înalte. L-am văzut de nenumărate ori dând autografe vreme de câte trei ore, fără fasoane, fără morgă, glumind cu cei pe care-i avea câteva clipe în față, derutant și adorabil, punându-se la dispoziția tuturor, fericit că, asemeni unui zeu revenit din exil, își regăsise devoții.

Ne-a uimit, pe toți cei care l-au cunoscut în acești ani târzii ai vieții, eterna lui tinerețe. Nimeni nu cred să se fi lăsat vreodată mai greu supus de tirania timpului. Bâtrânețea ne ia în primire când începem să deschidem poarta tristeții și a încruntării. Pe Djuvara nu l-am văzut niciodată trist. De când îl știu, râde cu o voluptate care te face să crezi că abordarea unei mine grave este o formă de impolitețe. La o petrecere dată la Humanitas în urmă cu un deceniu (avea deci 90 de ani), l-am văzut la un moment dat în holul editurii râzând în hohote și însoțindu-și veselia cu bătăi ale palmelor pe coapse, în timp ce făcea genoflexiuni în ritmul dictat de cascadele de râs. Am încercat să-l imit, dar am renunțat repede după ce, când am dat să mă ridic, am simțit primul cuțit în genunchiul stâng. 

La răstimpuri potrivite, îmi trimitea o scrisoare în care îmi expunea proiectele lui pe următorii ani. Ultima de acest fel pe care am primit-o era intitulată Proiectele mele între 95 și 99 de ani. Apoi, într-o marți, 5 martie 2013, am primit următoarea epistolă:


„Mult stimate și iubite coane Gavriil!

Ții minte planul pe care ți-l arătasem (cred în 2005 sau 2006) al celor patru cărți pe care aveam de gând să le scriu în cei patru ani următori. Ai zâmbit neîncrezător. Au ieși totuși barem trei din ele: Thocomerus-Negru Vodă, Răspuns criticilor mei și Ce au fost boierii mari în Țara Românească (Saga Grădiștenilor). 

Ești prea inteligent și prea cunoscător al tainelor scriitoricești, ca să nu știi bine că fiecare din ele nu reprezintă doar redactarea unei cărți într-un an, ci rodul a zeci și zeci de ani de căutare, citire, vis și cugetare. Așa va fi și cu cele două-trei volume pe care le plănuiesc, dacă-mi dă Cel de Sus până la o sută de ani. 

Scopul scrisorii e să-ți anunț care ar fi cele trei-patru cărți pe care le-aș începe: 1. Geneza milenară a națiunilor din Balcani: greci, albanezi, români, slavi din Sud, din secolul VI în secolul XVI (și urmările până azi). E de fapt o carte la care lucrez de peste 30 de ani! Dacă la întoarcerea mea din buricul Africii, la 68 de ani, m-am apucat de o licență în sârbo-croată (vreme de patru ani), n-a fost ca să învăț să citesc sârbește. Nicicum. A fost ca să-mi fac o idee generală din contactul vreme de patru ani cu vreo 10-12 profesori veniți din cele opt sau nouă naționalități care constituiau artificiala construcție numită Iugoslavia. Din păcate sârbii, căpățânoși și duri, au înțeles-o în sensul unei Serbii Mari. A ieșit o catastrofă: ustașii croați, asasinarea, la Marsilia, a lui Alexandru al Serbiei, et la suite...

2. A doua carte ar fi Despre familia Ghika; și aș lucra-o, la cererea prietenului meu de o viață, Alexandru Ghika-Brigadia (din ramura moldoveană), în colaborare cu distinsa istorică Georgeta Penelea Filitti. Am adunat mult material, și am și o raritate: notițele zgribulite de monseniorul Vladimir Ghika la Viena, după șederea acolo, în refugiu, a lui Grigorașcu Vodă Ghika, prin anii 1660. Mi-au fost date mie de însuși monseniorul, care m-a căsătorit în 1937. 

Ar trebui, cu acestea, să ating vârsta de 100 de ani – și atunci să plec pe oceane...

3. Dacă mă-ntorc teafăr, a treia carte ce mi-ar plăcea să scriu ar fi: Din psihologia poporului român a lui Dumitru Drăghicescu (1907), revised după un veac.

Cam atât. Și cred că ar fi destul...

Cu drag, MoșNeagu”

O carte lipsește, totuși, din acest proiect: cea despre care Neagu Djuvara mi-a vorbit la telefon în urmă cu aproape un an când, sunându-l să aflu vești despre el, mi-a spus că a început să scrie în fiecare seară (dar că nu are încă un titlu) la cartea despre prima iubire a vieții lui: cea de la 14-15 ani, pentru tânăra contesă poloneză Sofia Ravita-Gavrońska, mai mare decât el cu doi ani. „Vă dau titlul, m-am repezit eu, vizitat de-o inspirație empatică: Sophie, mon amour.” A părut încântat, după care mi-a spus: „Dragă, când zic că e vorba de marea iubire a vieții mele, înseamnă că, la vârsta de care-ți vorbesc, a fost o iubire platonică, dar de o intensitate și puritate a sufletului cum nu am mai cunoscut niciodată. De aceea, când m-am îndrăgosit apoi – asta s-a întâmplat de-a lungul veții mele de fiecare dată din șapte în șapte ani –, lucrul s-a petrecut de fiecare dată pe tiparul iubirii pentru ea”. Nu m-am putut abține să nu fac rapid o socoteală și să observ că, în viața lui de 99 de ani, Neagu Djuvara avea la activ 14,1 îndrăgostiri... Toate pe „patternul Sophie”. „Dragă, glumești, dar lucrul a fost dramatic. Eu eram elev intern la Nisa și, cum aveam un moment liber, fugeam s-o întâlnesc pe malul mării, undeva între Nisa și Villefranche. Feminitatea ei, cum n-am mai întâlnit vreodată una la fel, mă înrobise complet. Și a venit momentul când Sophie a trebuit să plece la facultate. S-a dus la maică-mea să vorbească cu ea și i-a spus că va pleca la Londra. Mama s-a mirat. «Dar ai franceza în sânge. De ce nu mergi la Paris?» Mai târziu, mama mi-a povestit ce se-ntâmplase. Frate-meu, care era cu  trei ani mai mare ca mine, se-ndrăgostise la rândul lui de ea. Fata își dăduse seama că, indiferent pe care din noi l-ar fi ales, ar fi provocat în familie un iad. Ne-ar fi despărțit, pe frate-meu și pe mine, pe restul vieții unul de altul. Și-atunci a plecat. Ăsta e felul în care ne-a depărțit soarta. Și toată viața m-am legănat în iluzia că ea era cea care îmi fusese hărăzită și că, spre nenorocirea mea, nu știusem mai târziu s-o caut până la capătul lumii. Dar am căutat-o apoi, cum spuneam, în toate femeile de care mă-ndrăgosteam din șase în șase ani.”

Tinerețea veșnică a lui Djuvara, cea care ne „umilește” și ne uimește pe toți, vine, cred, din enorma lui candoare. Îl bănuiesc că n-a profitat niciodată de nimeni. Numai un om curat la suflet tot timpul nu face riduri pe suflet. Djuvara aparține acelei categorii de oameni care au traversat viața păstrându-și curățenia sufletului chiar și în păcat. Căci numai un asemenea om are darul lacrimilor. Într-o seară, la telefon, mi-a făcut următoarea mărurisire: „Îmi place mult să plâng. Seara mă așez în pat, îmi imaginez că a murit o ființă dragă mie și încep să plâng”.